Obiective de vizitat

In 1640, boierul Stroe Leurdeanu ridică împreună cu meşterul Stoica primul conac, care, în forma sa medievală, se prezenta ca o reşedinţă fortificată – la acea dată una dintre puţinele reşedinţe laice fortificate din ţara Românească. De-a lungul timpului, curtea Goleştilor înglobează, pe lângă funcţiunea rezidenţială şi cea de apărare, o serie de funcţiuni sociale şi educative, destinate comunităţii. Astfel, la începutul secolului al XIX-lea, cărturarul Dinicu Golescu înfiinţează o şcoală de limbă română, unde puteau studia copii din toate mediile sociale, inclusiv fetele. De asemenea, marele ban Radu Golescu construieşte aici bolniţa, clădire destinată bătrânilor şi bolnavilor. Conacul a servit timp de patru generaţii ca reşedinţă efectivă a familiei Golescu, trecând de-a lungul timpului prin numeroase modificări. În prezent, aspectul său este datorat lucrărilor generale de restaurare din anii 1960-70. După mai mulţi ani în care s-a aflat în posesia familiei Golescu, domeniul a fost donat statului pentru ca, în 1939, prin decret regal, să se înfiinţeze aici Muzeul Dinicu Golescu, funcţional şi în prezent.

Moşia Ruginoasa a fost cumpărată la sfârşitul secolului al XVIII-lea de familia Sturdza. În anul 1804, casa boierească a fost reconstruită în stil neoclasic, iar domeniul a fost îmbogăţit cu o frumoasă grădină. La jumătatea secolului al XIX-lea, palatul a fost renovat în stil neogotic, după planurile arhitectului Johann Brandel. În 1862, Alexandru Ioan Cuza a cumpărat moşia de la Ruginoasa, aceasta devenind reşedinţa doamnei Elena Cuza. În cursul Primului Război Mondial, palatul de la Ruginoasa a servit ca spital militar. Începând din 1936, el a intrat în proprietatea Regiei C.F.R., ce a amenajat aici un spital T.B.C. Degradarea edificiului începută după transformarea acestuia în spital a fost accentuată de cel de-Al Doilea Război Mondial. Aflat în apropierea liniei frontului, domeniul a fost grav avariat, rămânând apoi în ruină timp de 20 de ani. Complexul de la Ruginoasa a fost reconstruit în perioada 1967-1978, sub îngrijirea Direcţiei Monumentelor Istorice, când au fost refăcute palatul, o parte din zidul de incintă şi un bastion în partea de nord-vest. Astăzi, palatul adăposteşte Muzeul memorial Al. I. Cuza, care şi-a redeschis porţile în anul 2013, după trei ani de restaurare.

Construcţia reşedinţei familiei Bánffy începe în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când Dénes Bánffy construieşte, pe fundaţiile unei vechi cetăţi, un castel renascentist după planurile arhitectului italian Agostina Serena. În 1745, întreg ansamblul este renovat în stil baroc de către Dénes II Bánffy, după planurile arhitectului vienez Joseph Emanuel Fischer von Erlach. Castelul va avea şi o a treia etapă de construcţie în secolul al XIX-lea, când una dintre aripile clădirii este refăcută în stil neogotic de arhitectul Anton Kagerbauer. După ce este devastat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial de trupele germane, ansamblul este naţionalizat şi transformat în G.A.S. Castelul este folosit ca depozit de materiale de construcţii sau platou de filmare, iar grădina istorică este transformată treptat în păşune, arborii seculari fiind treptat tăiaţi ca lemn de foc. Retrocedat în anii 2000, ansamblul a fost concesionat de Fundaţia Transilvania Trust şi transformat în Centru de Pregătire în Restaurarea Patrimoniului. Restaurarea ansamblului arhitectural continuă şi astăzi.

Castelul actual a fost construit în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, pe fundaţiile unui vechi castel medieval ce exista încă din secolul al XV-lea. Planurile au fost întocmite de Andreas Mayerhoffer şi fiul său, Johan Mayerhoffer, arhitecţi celebri în epocă, care şi-au pus amprenta asupra multor reşedinţe nobiliare din Europa Centrală. Clădirea castelului are o configuraţie barocă, cu plan în formă de U, cu un pavilion central şi două aripi laterale. Este înconjurată de o grădină engleză, cu statui, un mic lac şi numeroşi arbori preţioşi. La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, clădirea a fost jefuită. În 1949, ansamblul a fost naţionalizat, iar în 1956 a fost transformat în preventoriu TBC pentru copii, funcţiune păstrată până în 2011. Ansamblul a fost retrocedat recent, în prezent căutându-se posibilităţi pentru a-l restaura şi a-i oferi o nouă funcţiune. Domeniul este deschis publicului larg.

Castelul din Criş se află la aproximativ 30 km de Sighişoara şi a aparţinut familiei Bethlen încă de la începutul istoriei sale. Datorită poziţionării sale retrase, castelul s-a păstrat aproape intact de-a lungul secolelor. Reşedinţa, ale cărei prime etape de construcţie datează probabil din secolul al XV-lea, este unul dintre cele mai frumoase exemple de arhitectură de locuire şi apărare din perioada Renaşterii, prezent astăzi în România. Cea mai veche parte a ansamblului este donjonul cilindric cu cinci niveluri, pe a cărui faţadă, la registrul superior, se află o friză decorativă cu un şir de basoreliefuri reprezentând arcaşi. Castelul a fost locuit până la data naţionalizării, după care a adăpostit diferite funcţiuni, degradându-se într-un ritm alert. În iunie 2007, ansamblul a fost retrocedat familiei Bethlen care l-a concesionat recent Fundaţiei Sfântul Francisc din Deva. Pitoresc şi misterios, castelul este astăzi în proces de restaurare.

Domeniul Miclăuşeni a intrat în posesia familiei Sturdza la sfârşitul secolului al XVIII-lea, membrii familiei aducându-şi fiecare aportul asupra ansamblului încă de la început. Între 1880 şi 1904, vechiul conac existent pe domeniu este demolat, iar în locul său, George Sturdza a ridicat clădirea neogotică existentă astăzi. În timpul Primului Război Mondial, palatul a adăpostit un spital militar, Maria Ghica-Sturdza şi fiica sa, Ecaterina Cantacuzino ajutând răniţii ca infirmiere. Spre sfârşitul vieţii, Ecaterina Cantacuzino, moştenitoarea domeniului s-a călugărit, donând moşia, în anul 1974, Episcopiei Romanului, cu scopul de a fi amenajă aici o mănăstire de maici. După naţionalizare, în palat a funcţionat un depozit militar de explozibil, apoi acesta a făcut parte din patrimoniul unor instituţii, pentru ca în 1960 să devină sediul unui centru de plasament pentru copii cu handicap psihic sever. Acesta a funcţionat până în 2001, când palatul a fost retrocedat Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.

În anul 1911, în Buşteni se finalizează construcţia castelului şi a complexului arhitectural aferent, construit la comanda boierului Gheorghe Grigore Cantacuzino „Nababul”. Realizată în stil neoromânesc, construcţia a fost ridicată în cărămidă şi piatră, după planurile arhitectului Grigore Cerchez. Dezvoltat în jurul reşedinţei principale, ansamblul rezidenţial include şi un pavilion secundar, o vilă administrativă şi o capelă privată, presărate de-a lungul aleilor luxuriantei grădini romantice. După 1948, castelul a fost naţionalizat. Transformat în sanatoriu de boli pulmonare, acesta şi-a pierdut din splendoarea şi bogăţiile de altădată. Mobilierul fastuos, sculpturile şi oglinzile din argint au dispărut fără urmă, iar picturile murale de altădată au fost acoperite sub un strat grosolan de vopsea. După 1989, ansamblul a fost retrocedat moştenitorilor. Aceştia au vândut castelul unui grup de investitori, care au restaurat complexul arhitectural, introducându-l ulterior în circuitul turistic. Astăzi, salonul de primire a castelului adăposteşte o colecţie heraldică impresionantă privind istoria Cantacuzinilor, iar întreaga construcţie, prin valorificarea detaliilor arhitecturale, şi-a recăpătat aerul distins de altădată.